Cei mai mari 10 eroi balcanici

5. Mircea cel Batran (n. 1355 – d.1418)

Mircea cel Batran a fost domnitorul valah care a reusit prima victorie a Tarii Romanesti impotriva Imperiul Otoman, la Rovine, in anul 1395. De altfel, Mircea a fost singurul european, pana la albanezul Skanderbeg, care reusea o asemenea performanta. Voievodul valah a participat activ la cruciadele europene impotriva turcilor si s-a aflat pe campul de lupta in Batalia de la Nicopole, soldata cu infrangerea europenilor. La 23 septembrie 1386, cu 623 ani in urma, Mircea urca pe Tronul Munteniei, devenind unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, care va domni 32 de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un bun conducator de osti si un chivernisit gospodar. Politica externa a lui Mircea cel Batran a fost dominata de un fapt capital: primejdia turceasca. Turcii, in plina expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decat domnul muntean. Dar rezistenta lui indelungata, provocand admiratia adversarilor insisi, a avut un rezultat de cea mai mare insemnatate: a pastrat fiinta statului muntean in timp ce Bulgaria cadea sub loviturile lui Baiazid si era prefacuta in pasalac turcesc. Tara Romaneasca a putut rezista si a asigurat astfel continuitatea vietii sale politice. In afara de luptele sale stralucite, Mircea cel Batran a fost apreciat si prin felul cum a stiut sa gospodareasca tara, sustinand dezvoltarea comertului si viata economica, in general. Mircea cel Batran a ctitorit si o manastire de piatra, la Cozia, acordandu-i bogate danii, ca si manastirii Tismana, precum si multora din celelalte lacasuri sfinte existente in acea vreme. Mircea cel Batran a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un sarcofag de piatra, cioplit ca in Apus. Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele manastirilor.

• Lisa Gerrard, vocea libertății din Gladiatorul. „Cânt în limbajul inimii, o limbă pe care o știu…
• Monica Vitti, regina filmului italian

4. Mihai Viteazul (n. 1558 – d. 1601)

S-a nascut in 1558 in localitatea Targul de Floci din sud-estul Romaniei (in actualul judet Ialomita) si a decedat la 9 august 1601 in Campia Turzii, ca urmare a unui complot meschin pus la cale de generalul aristrocrat albanez Gheorghe Basta. Mihai Viteazul a fost ban de Mehedinti, stolnic domnesc si ban al Craiovei, apoi domnitor al Tarii Romanesti si pentru o scurta perioada, in 1600, conducator al tuturor celor trei state care formeaza Romania de astazi: Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova. A reusit astfel ceea ce niciun alt domnitor roman nu izbutise pana atunci, unirea celor trei principate romane, devenind in acest fel un simbol al luptei pentru independenta si unitate. I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Acesta a fost Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu cel Bun. Principalul merit al lui Mihai este acela de a-i fi unit pentru intaia oara pe toti romanii, ceea ce il face una dintre cele mai importante personalitati istorice ale Romaniei. Inalta fapta i-a coalizat impotriva sa pe toti cei care, constienti de forta reunita a celor trei tari, vedeau acum amenintate planuri vechi de hegemonie politica la Dunare si in Carpati. Alungat in 1600, dar reintors vitejeste un an mai tarziu, Mihai a fost victima unui omor premeditat, in trista dimineata a zilei de 9 august 1601, pe campia Turzii. „Si cazu trupul lui cel frumos ca un copac, pentru ca nu stiuse nici se imprileji sabia lui cea iute in mana lui cea viteaza” – citat din Letopisetul Cantacuzinesc.

3. Skanderbeg Vulturul (n.1403 – d.1468)

Gjergj Kastrioti, cunoscut mai ales sub numele de Skanderbeg, este cea mai proeminenta figura a istoriei Albaniei precum si eroul national al poporului acestei tari. A condus intre 1443 si 1468 lupta impotriva Imperiului Otoman, obtinand victorii la Torvioll (1444), Oranik (1456) si Mokra (1462) si eliberand o mare parte din teritoriul albanez. Gjergj Kastrioti, un barbat din vechea stirpe a macedonenilor, al carui nume intra in eternitate drept Skanderbeg Vulturul, reinvia inca o data spiritul darz al natiilor balcanice. Privita in contextul istoric al mijlocului de veac XV, ascensiunea liderului albanez Skanderbeg ar putea parea una atipica. Imperiul Otoman, aflat aproape de apogeu, ocupase o mare parte a Balcanilor iar caderea Constantinopolului reprezenta doar o problema de timp. Mai mult, intentia sultanilor turci de a cuceri al doilea mare centru al crestinatatii, Roma, nu mai era deloc privita ca una nebuneasca ci ca o realitate cutremuratoare.

Armatele Europei se aratau neputincioase in fata colosului otoman. O dovedise Batalia de la Nicopole din anul 1396. O batalie in care elita cavalerilor unguri, francezi, englezi, scotieni, germani, polonezi, elvetieni, venetieni, genovezi, bulgari sau valahi, dar si cea a teutonilor si a razboinicilor din ordinal Sf. Ioan, se dovedisera incapabile sa opreasca iuresul turcesc. Era momentul in care din muntii Albaniei de azi se ridica un barbat fara de tara care, in fruntea a numai 300 de razboinici, pornea un razboi de proportii epice impotriva celui mai mare imperiu al vremii. Skanderbeg, caci despre el este vorba, avea sa ii infrunte pe turci, de-a lungul a peste doua decenii si jumatate, in peste 25 de batalii, fara a fi invins niciodata si, mai mult, sadea in chiar inima cuceririlor turcesti ideea crearii unui nou stat, Albania.

2. Leonidas, regele Spartei (n. 540 i.Ch.? – d. 480 i.Ch.)

Leonidas (in limba greaca “fiul leului” sau “asemenea leului”), cel de-al 17-lea rege al Spartei din dinastia Agiad, a fost unul dintre cei trei fii ai regelui spartan Anaxandidas II, considerat de mitologia greaca descendent al lui Hercule, gratie fortei si curajului comparabile cu cele ale eroului olimpian. S-a stabilit ca regele Leonidas al Spartei a decedat in Batalia de la Termopilae, in august 480 i.Ch., dar foarte putine se stiu despre nasterea sa ori despre primii ani de viata ai spartanului. Paul Cartledge, profesor de cultura greaca al Universitatii Cambridge, este de parere ca nasterea regelui Leonidas a avut loc in preajma anului 540 i.Ch. Mai mult sau mai putin plauzibil, acest lucru presupune ca Leonidas sa fi avut peste 50 de ani atunci cand s-a angajat, impreuna cu cei 300 de viteji ai sai, intr-una dintre cele mai faimoase batalii ale Antichitatii. Ca urmare a unui strigat de ajutor din partea elenilor pentru apararea Greciei impotriva invaziei persane, in august 480 i.Ch., Leonidas s-a hotarat sa infrunte la Termopilae armata lui Xerxes, unindu-si fortele cu cele a aproximativ 7.000 de greci, impotriva a 80.000 – 290.000 de persani, hotarati sa invadeze teritoriile elene.

Trupele aduse de Leonidas la razboi nu erau alcatuite decat din membrii garzii personale si nu din armata tarii a carei absenta, contrar suspiciunii ce implica ratiuni de constrangere religioasa, s-a datorat exclusiv concentrarii masive in lupta navala a grecilor cu flota persana. In primele zile ale inclestarii eleno-persane, trupele lui Leonidas au omorat 20.000 de persi, suferind pierderi de numai 2.500 de osteni. Chiar si celebra elita de “nemuritori” a lui Xerxes a fost tinuta in loc de bravul rege spartan. Cu toate acestea, din cauza coplesirii numerice dar mai ales a tradarii lui Ephialtes, armata spartanilor ramasi pe campul de lupta a fost distrusa pana la ultimul om de catre persani, dimpreuna cu Leonidas. Desi, practic, victoria avea sa apartina persilor, aceasta nu avea sa fie de lunga durata. Impulsionati de sfarsitul eroic al lui Leonidas si al razboinicilor sai, grecii se vor mobiliza in sudul peninsulei si, in mai putin de un an, aveau sa respinga definitiv armatele lui Xerxes in urma succeselor zdrobitoare de la Salamina si Platea. Victoria grecilor si oprirea expansiunii persane in Europa este privita astazi de catre majoritatea istoricilor drept una dintre cele mai importante victorii obtinute vreodata in istorie, si una care avea sa puna bazele intregii civilizatii occidentale.

1. Alexandru Macedon (n. 20 iulie 356 i.Hr. – d. 10 iunie 323 i.Hr.)

Alexandros III Philippou Makedonon, cunoscut si sub numele Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare, a fost cel mai prolific strateg si conducator militar din istorie. Macedoneanul a creat un imperiu la care toti cuceritorii de mai tarziu au visat, a construit punti intre civilizatii si a marcat irepetabil istoria omenirii, spectaculoasele sale cuceriri facandu-i pe greci stapani ai Orientului Apropiat si a unei importante parti din Asia. La varsta de 33 de ani, anul mortii sale, Alexandru era stapanul celui mai intins imperiu al Antichitatii, contribuind substantial la raspandirea culturii elene in intreaga lume.

Alexandru Macedon s-a nascut in capitala Macedoniei, Pella, ca fiu al lui Filip al II-lea si al unei bacante tebane numita Olimpia, dupa care, pentru a-si construi o ascendenta divina, s-a dat drept urmas al lui Hercule. Dupa moartea tatalui sau din anul 336 i.Hr., la varsta de 20 de ani, Alexandru ajunge pe tron, mostenind stapanirea asupra Traciei, Macedoniei si Greciei. Personalitate complexa, cu o capacitate de actiune exceptionala si o vasta cultura, Alexandru a fost educat de filosoful grec Aristotel, mintea fiindu-i hranita in copilarie cu operele lui Herodot, ale lui Euripide sau Pindar. De la varsta de 16 ani primeste din partea tatalui sau functia de regent, iar la 18 ani, in calitate de comandant al cavaleriei, are o contributie hotaratoare la victoria de la Cheroneea (338 i.H.), care i-a permis lui Filip al II-lea sa ia sub controlul sau intreaga Grecie. Din primii ani de viata i s-a insuflat credinta ca ar fi descendentul indepartat al zeilor Greciei: din Zeus prin tatal sau, din Hercules prin mama sa, Olimpia. El insusi avea convingerea originii si misiunii sale divine, ceea ce i-a oferit energia si forta necesare campaniilor sale. Primii ani ai domniei (336– 334 i.H.) au fost dedicati pacificarii regiunilor din Tracia si Grecia care, la moartea lui Filip al II-lea, au hotarat ca a venit momentul pentru a-si recapata independenta.

Din anul 334 i. Hr., Alexandru declanseaza campania militara impotriva Imperiului Persan. Obiectivele acesteia erau de a elibera cetatile grecesti de pe coasta Asiei Mici de sub stapanirea persana si de a razbuna suferintele grecilor din timpul razboaielor medice. Cucerirea Asiei Mici a fost insotita de eliberarea de sub stapanirea persana a cetatilor grecesti de aici (Milet, Efes, Halicarnas s.a.) in care regimurile politice aristocratice, favorabile supunerii fata de Persia, au fost inlaturate. In Lydia, Alexandru a taiat cu spada celebrul „nod gordian“, alcatuit din fasii de scoarta de copac si care fusese folosit, potrivit traditiei, la jugul carului de razboi al regelui Gordias. Dezlegarea nodului prevestea, conform oracolelor, intrarea Asiei in stapanirea celui ce reusea aceasta fapta. In anul urmator (333 i.H.), Alexandru a trecut la cucerirea regiunilor aflate la sud de Asia Mica, incepand cu Siria. Pana in 332 i.H., cucereste Fenicia si Palestina, indreptandu-se apoi spre Egipt.

Regatul faraonilor intrase sub stapanirea persana inca din anul 525 i.H. iar acum prezenta lui Alexandru era un bun prilej de a se elibera de sub jugul persan, ceea ce a usurat actiunea regelui macedonean. Ajuns la Memfis (stravechea capitala a tarii), se incoroneaza cu dubla coroana a faraonilor egipteni, aduce jertfe zeilor Egiptului apoi, in oaza de la Siwah, preotii il proclama fiu al marelui zeu Amon. In nordul tarii, la varsarea Nilului in Marea Mediterana, in fata insulei Pharos, intemeiaza celebrul oras Alexandria. Dintre cele 34 de orase pe care, potrivit traditiei istorice, le-a intemeiat pe cuprinsul imperiului sau si care-i poarta numele, Alexandria din Egipt a avut cel mai maret destin, devenind nu numai cel mai mare port al Mediteranei de rasarit, dar si cel mai mare centru cultural si stiintific al Antichitatii. Dupa aproape 13 ani de domnie, Alexandru a murit la Babilon, in 323 i.H., cel mai probabil in urma unui acces de malarie.

CITESTE SI:

• Adevarul despre Termopile
• Au fost descoperite coroana si scutul lui Alexandru Macedon
• Skanderbeg – In spiritul razboinic al Balcanilor

10. Fratii Asan (n. ? – d. 1196/1197)

In anul 1185, in Bizant domnea tanarul imparat Isaac II Anghelos. Dorind sa-si pregateasca cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el impune o noua dare asupra supusilor sai. Darea ii afecteaza in primul rand pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a caror indeletnicire principala este pastoritul. Aceste dari, impreuna cu felul abuziv in care sunt stranse, produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc in muntele Hemus. Acestia trimit la imparat, care se afla la Kypsella in Tracia, o delegatie condusa de fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi ai lor, pentru a prezenta nemultumirile. Cererile lor nu sunt luate in seama, ba, mai mult, Ioan este palmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrazare”. In aceste conditii, ei se intorc la Tarnovo, in biserica Sf. Dumitru unde cheama poporul la o rascoala impotriva bizantinilor. Rascoala porneste in momentul in care normanzii din Sicilia ataca si ocupa orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic. Petru si Ioan se intorc de peste Dunare cu forte militare de la vlahii si cumanii de pe celalalt mal si incep sa prade Tracia. Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este inlocuit de fratele sau, Alexios III Anghelos, care le propune pacea rasculatilor vlahi. Petru si Ioan pun conditii inacceptabile pentru imperiu si, in timp ce Alexios se afla in rasarit pentru a se ocupa de rascoala pornita de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o alta armata bizantina in apropiere de orasul Seres. In 1196, Ioan Asan este asasinat in urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru instrumentarea de dezbinari si asasinate. Aceeasi soarta o are si Petru, un an mai tarziu, in 1197. In 1360, armatele otomane incep sa devasteze Valea Marita, pentru ca in 1396 ele sa controleze deja toata regiunea detinuta candva de fratii Asan.

9. Ionita Caloianul (1197 – 1207/1217? – domnie)

Ionita Caloianul, adica “cel Frumos”, a fost cel de-al treilea dintre fratii Asan. El este cel care, dupa decesul lui Petru, a preluat conducerea statului vlaho-bulgar si a desavarsit constructia tratatului dintre cele doua state. Sub conducerea lui Ionita Caloian, Taratul Vlaho-Bulgar si-a extins granitele de la Dunare pana la Marita si de la Marea Neagra pana la Vardar. Ionita dovedeste remarcabile insusiri de militar si om politic. In urma mai multor victorii impotriva bizantinilor, intelegand ca Bizantul nu-l va recunoaste niciodata ca „imparat”, Ionita apeleaza la Papa Inocentiu III, caruia ii cere recunoasterea ca imparat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de patriarh pentru intai-statatorul bisericii sale. In timpul lui Ionita Caloian, s-a petrecut un eveniment crucial pentru istoria universala: cea de-a patra cruciada, care s-a sfarsit in 1204, prin cucerirea Constantinopolului de catre cruciati. Intre noua structura politica si tratatul vlaho-bulgar a existat o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obtinut victorii importante, intre care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier insusi imparatul latin, Balduin. Ionita aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul sau nu a reusit din cauza manevrelor politice ale adversarilor sai. A fost astfel ucis in 1207 sau 1217 de un cuman in timpul asedierii Salonicului. Ionita Caloian ocupa un loc important in panteonul istoriei romanilor, nu numai datorita succeselor sale militare si politice, cat mai ales datorita afirmarii originii romane a poporului roman in corespondenta purtata cu Papa Inocentiu al III-lea pentru recunoasterea sa ca imparat.

8. Milos Obilic (n.? – 28 iunie 1389)

Milos Obilic a fost un cavaler sarb al secolului al XIV-lea, al carui nume este strans legat de legende privind Batalia din Kosovo. Reprezinta o figura importanta a baladelor sarbe si este un personaj cu greutate atat in legende cat si in istorie. Milos Obilic este ridicat la nivelul celor mai nobili eroi nationali medievali din folclorul sarb, si ramane simbolul curajului, al patriotismului si al sacrificiului suprem din dragoste de tara. Este insa greu de facut o diferentiere exacta intre figura mitica a lui Milos Obilic si faptele lui reale, deoarece multe aspecte ale eroului au ramas incerte. Nu se stie cu exactitate nici macar daca “Obilic” reprezinta un nume de familie sau numai un pseudonim, derivat poate de la numele posibilului sau loc natal. Si, pentru adancirea misterului, exista un numar destul de mare de locuri ce poarta denumirea “Obilic” in Muntii Balcani. Referitor la originea lui, exista numeroase dispute intre slavi si balcanici, cu unele proclamari contradictorii propuse de-a lungul secolelor, venite chiar din folclorul national al popoarelor neasociate direct cu mitologia Bataliei din Kosovo. Muntenegrenii au teoria ca Milos Obilic provine din regiunea Zeta, Muntenegreu, bosniecii pretind ca este unul de-al lor si chiar croatii, de obicei aliniati cu mitologia nationala sarba, propun in anumite contexte ca loc de nastere al eroului orasul Zadar de pe coasta Adriaticii.

Cea mai plauzibila teorie, insa, pare cea care asociaza nasterea lui Milos Obilic cu satul Obilic din Toplica, regiune din zona orasului Leskovac, situat in sud-estul Serbiei. In timpul vietii sale, regiunea era un camp de lupta intre Imperiul Otoman, aflat in expansiune, si domeniile inca necucerite ale lorzilor feudali sarbi, in special ale printului Lazar Hrebeljanovic. Milos Obilic a fost un cavaler aflat in serviciul printului Lazar iar cea mai veche relatare despre el este relationata cu Batalia de la Plocnik, la care a participat si a supravietuit unei rani provocata de o sageata. In multe surse este mentionat ca ginere al printului. Milos Obilic a fost membru fondator al Ordinului Dragonului Sfantului Gheorghe. Pe baza datelor istorice ale Imperiului Otoman, se crede ca sultanul Murad I a fost ucis de Milos Obilic care, sub pretextul inchinarii in fata sultanului, l-a asasinat pe acesta, fiind la randul sau executat in chiar zorii zilei urmatoare.

7. Generalul Belizarie (n. 505 – d. 565)

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Numeroase voci au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata. Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. Va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de nebunie. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care pe scena istoriei isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei.

Belizarie isi dovedea geniul militar in numeroase randuri invingand cu pricepere si cruzime armate mult mai numeroase decat cea in fruntea careia se afla. Incepea in acest mod epopeea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau – Belai Tzar. Avansul militar al lui Belizarie a fost atat de sigur si de prolific, incat insusi imparatul incepea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Cu toate acestea, Belizarie se vede cazut in dizgratia lui Justinian, la urechile caruia ajunsesera vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor din partea imparatului, Belizarie este demis in anul 548, doar pentru ca, 11 ani mai tarziu, cand Imperiul se afla in fata unei noi amenintari, invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului, Justinian sa apeleze din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit false, reabilitarea sa nu mai avea nicio valoare, iar Belizarie se stingea din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

6. Mahomed al II-lea Cuceritorul (n. 1432 – d. 1481)

Fiu al sultanului Murad al II-lea al Imperiului Otoman, Mahomed al II-lea a ramas in istorie prin cucerirea in anul 1453 a Constantinopolului, cea mai mare cetate medievala a vremii. Redenumit Istanbul, orasul a ramas in componenta statului turc pana in zilele noastre. Mahomed al II-lea s-a nascut la Adrianopol, iar la varsta de numai 12 ani a urcat pe tron, devenind sultan, desi aceasta prima domnie nu a durat mai mult de doi ani (1444 – 1446). La 19 ani a revenit in pozitia de lider al Imperiului, ramanand sultan pana in anul mortii sale, 1481. Pe plan intern s-a dovedit a fi priceput, administrand foarte bine intinsul stat otoman. S-a remarcat prin actiunile sale militare. Inca din primii ani de domnie, sultanul s-a aratat a fi un bun comandant de osti. La doi ani de la preluarea tronului, la data de 29 mai 1453, a cucerit Constantinopolul, punand capat existentei Imperiului Bizantin. In acest oras si-a instalat capitala, dar trebuie mentionat ca a garantat libertatea de cult crestinilor, iar genovezii si venetienii au beneficiat in continuare de privilegii comerciale.

Dupa cucerirea Constantinopolului, Mahomed al II-lea a actionat pentru ocuparea intregii Peninsule Balcanice. Astfel, din anul 1458 a inceput luptele pentru cucerirea intregului teritoriu grecesc, ocupand Atena. In anul 1470, toata Grecia se afla sub stapanire otomana. Serbia a fost cucerita de Mahomed in anul 1459, Bosnia in anul 1463, iar Albania in 1479. Sultanul a distrus si Imperiul Grec de la Trapezunt, in anul 1461, iar Hanatul Crimeei i-a devenit vasal in 1475. Sultanul a condus armate si pe teritoriul romanesc (in Tara Romaneasca, in anul 1462, cand a dat gres in confruntarea cu Vlad Tepes, si in Moldova, in anul 1476, atunci cand a fost fortat sa paraseasca tara fara sa-l poata inlatura pe Stefan cel Mare de pe tron). Datorita cuceririlor pe care le-a facut, a fost numit si Fatih – Cuceritorul. El este considerat, ca urmare a victoriilor sale si a modului in care a administrat intinsul stat, intemeietorul Imperiului Otoman.

CITESTE CONTINUAREA IN PAGINA URMATOARE!